“În Biserică, afli că exiști”
Petre Țuțea
Eram la Sibiu nu cu mult timp în urmă, la muzeul Astra – un muzeu extraordinar de frumos, de liniștitor, plin de casele secolelor și de pacea locurilor de-atunci. La intrarea în muzeu – o biserică ortodoxă– un exponat aș fi gândit, dacă pașii nu m-ar fi purtat prin dreptul ei într-o zi de duminică, când se ținea slujba de dimineață. Oamenii toți îmbracați în costume populare, stăteau în jurul Bisericii și ascultau Liturghia. Doi preoți cu o voce divină întregeau atmosfera absolut fantastică – eram într-un basm al bunicilor, într-un basm al bucuriei sufletești. De fapt, nu mai exista timp, iar spațiul se restrângea între pereții de lemn ai Bisericii și un val de pace umplea acel spațiu în care se năștea adevărul.
Trebuie să mărturisesc faptul că nu sunt un practicant dogmatic – nu merg la biserică în fiecare duminică sau la slujbele anumitor sărbători, nu mă spovedesc decât foarte rar, nu țin post – timpul m-a făcut sclavul lui – fac parte din generația vitezei, din generația ridicolă a materialului și încă nu m-am putut desprinde de iluzii pentru a îmbrățișa adevărul. Am momente când îmi întorc fața către Adevăr și mă rog în liniștea camerei și a nopților.
Dar în acea zi, am cunoscut Pacea Divină, Liniștea Sufletească și Adevărul. Am intrat sfios în Biserica de Lemn, așa de sfios ca și când știam că Dumnezeu se află dincolo de pronaos. O femeie, care nu contenea să se roage și să se aplece, stătea lângă măsuța cu lumânări; eram impresionat și fără să vreau să o deranjez, am luat câteva lumânări și am lăsat în cutie o sumă de bani suficientă.
Dumnezeule cel sfânt, Care întru sfinţi Te odihneşti, Cel ce cu glas întreit-sfânt eşti lăudat de serafimi şi slăvit de heruvimi şi de toată puterea cerească închinat; Cel ce dintru nefiinţă întru fiinţă ai adus toate; Care ai zidit pe om după chipul şi asemănarea Ta şi cu tot harul Tău l-ai împodobit; Cel ce dai înţelepciune şi pricepere celui ce cere, şi nu treci cu vederea pe cel ce greşeşte, ci pui pocăinţa spre mântuire; Care ne-ai învrednicit pe noi, smeriţii şi nevrednicii robii Tăi, şi în ceasul acesta, a sta înaintea slavei sfântului Tău jertfelnic şi a-Ţi aduce datorita închinare şi preaslăvire: Însuţi Stăpâne, primeşte şi din gurile noastre, ale păcătoşilor, întreit-sfânta cântare şi ne cercetează pe noi întru bunătatea Ta. Iartă-ne nouă toată greşeala cea de voie şi cea fără de voie; sfinţeşte sufletele şi trupurile noastre şi ne dă nouă să slujim Ţie cu cuvioşie în toate zilele vieţii noastre. Pentru rugăciunile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor care din veac au bine-plăcut Ţie. Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Rugăciunea Cântării celei Întreit-sfinte
Am stat o vreme cu capul plecat și am ascultat rugăciunea euharistică și Crezul - m-am simțit aproape de Cer pentru câteva momente și, după ce mi-am făcut semnul Crucii de trei ori, am vrut să ies pentru a aprinde lumânările. Un zid mai tare decât granitul m-a pironit în loc – nu am putut trece de ușa care ducea în exterior; am făcut câțiva pași înapoi și, fără să îmi iau avânt, am încercat să ies din nou – ușa invizibilă nu se deschisese pentru mine nici de această dată. Am spus că nu e cazul să încerc o a treia oară și am convenit cu mine însumi că ar fi bine să mai stau puțin la slujbă. Mi-amintesc că unul dintre preoți a spus Sus să avem inimile și aproape toată lumea din jurul meu a îngenuncheat. Eu, datorită durerii unuia dintre genunchi care nu îmi dădea pace chiar în acel moment, doar am plecat capul în semn de smerenie. O mână... o presiune... invizibilă a apăsat puternic pe capul meu – presiunea am resimțit-o pe gât și apoi pe coloană – picioarele au cedat, iar eu am cazut în genunchi – nu am încercat să mă ridic - știam deja că mă aflu în fața puterilor unui cer care nu are nici o legătură cu fizicul. Am stat în genunchi și m-am rugat lângă unul dintre pereții bisericii. Nu știu cât a durat rugăciunea mea pentru că atunci când am deschis ochii, cei din jurul meu erau deja în picioare; genunchii îmi erau împietriți, inima îmi bătea foarte tare, mâinile-mi erau împreunate și capul plecat, aproape lipit de perete.
Oricine vrea să dobândească rugăciunea, să tacă si să zică. 0 rugăciune adâncă e o tăcere adâncă.
Părintele Arsenie Papacioc
Un sentiment, o energie extraordinară m-a cuprins – m-am simțit încojurat de lumină și toți oamenii din jurul meu erau făpturi de lumină – eram electrizat într-un Univers al Luminii – nu mă gândeam la nimic – mintea îmi era limpede, curată și clară – singurul gând a fost la Nicolle – mi-ar fi plăcut să fie cu mine acolo și să simtă tot ceea ce eu simțeam. O primă lacrimă am simțit-o pe obraz, apoi a doua, a treia, șiruri de lacrimi se strângeau în bărbie și se adunau în dreptul genunchilor mei încă lipiți de podea. Am plâns o eternitate. Am plâns ca și când valuri de fericire și împlinire îmi inundau sufletul – nu știu dacă am simțit tristețe – nu cred... Sufletul meu devenise fizic și, transcendent prin lacrimi, se împrăștia prin Biserică. Aveam un sentiment care nu poate fi exprmat în cuvinte. Trăiam! Eram așa de sigur de adevărul vieții încât aș fi putut striga acest adevăr. Încă plângeam. Cei din jurul meu se rugau așa de frumos, încât fiecare semn al Crucii pe care îl desenau pe pieptul lor cu cele trei degete împreunate, era un simbol al credinței desăvârșite. Nu știu dacă mă puteau vedea că plâng, dar deja lacrimile nu mai aparțineau intimității – dimpotrivă, simțeam nevoia să arăt tuturor adevărul acelor lacrimi, să mărturisesc tot ceea ce simt, să pot vorbi cu fiecare în parte și să le mângâi aurele de lumină – eram înconjurat de Sfinți – fiecare om din Biserică era un Sfânt îmbrăcat în costum popular.
O babă murdară pe picioare, care stă în fața icoanei Maicii Domnului în biserică, față de un laureat al premiului Nobel ateu - baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare așa, dihor.
Petre Țuțea
Ceea ce am simțit în acele momente, adevărul despre viață, nu i-a fost dat să trăiască sufletului meu niciodată. Atunci nu m-am spovedit eu, ci sufletul meu s-a spovedit în fața Adevărului și Luminii – atunci am aflat că exist.
PASS
