DESPRE CREDINȚĂ (Biserica Muzeul Astra Sibiu)

“În Biserică, afli că exiști”

Petre Țuțea

Eram la Sibiu nu cu mult timp în urmă, la muzeul Astra – un muzeu extraordinar de frumos, de liniștitor, plin de casele secolelor și de pacea locurilor de-atunci. La intrarea în muzeu – o biserică ortodoxă– un exponat aș fi gândit, dacă pașii nu m-ar fi purtat prin dreptul ei într-o zi de duminică, când se ținea slujba de dimineață. Oamenii toți îmbracați în costume populare, stăteau în jurul Bisericii și ascultau Liturghia. Doi preoți cu o voce divină întregeau atmosfera absolut fantastică – eram într-un basm al bunicilor, într-un basm al bucuriei sufletești. De fapt, nu mai exista timp, iar spațiul se restrângea între pereții de lemn ai Bisericii și un val de pace umplea acel spațiu în care se năștea adevărul.

Trebuie să mărturisesc faptul că nu sunt un practicant dogmatic – nu merg la biserică în fiecare duminică sau la slujbele anumitor sărbători, nu mă spovedesc decât foarte rar, nu țin post  – timpul m-a făcut sclavul lui – fac parte din generația vitezei, din generația ridicolă a materialului  și încă nu m-am putut desprinde de iluzii pentru a îmbrățișa adevărul. Am momente când îmi întorc fața către Adevăr și mă rog în liniștea camerei și a nopților.

Dar în acea zi, am cunoscut Pacea Divină, Liniștea Sufletească și Adevărul. Am intrat sfios în Biserica de Lemn, așa de sfios ca și când știam că Dumnezeu se află dincolo de pronaos. O femeie, care nu contenea să se roage și să se aplece, stătea lângă măsuța cu lumânări; eram impresionat și fără să vreau să o deranjez, am luat câteva lumânări  și am lăsat în cutie o sumă de bani suficientă.

Dumnezeule cel sfânt, Care întru sfinţi Te odihneşti, Cel ce cu glas întreit-sfânt eşti lăudat de serafimi şi slăvit de heruvimi şi de toată puterea cerească închinat; Cel ce dintru nefiinţă întru fiinţă ai adus toate; Care ai zidit pe om după chipul şi asemănarea Ta şi cu tot harul Tău l-ai împodobit; Cel ce dai înţelepciune şi pricepere celui ce cere, şi nu treci cu vederea pe cel ce greşeşte, ci pui pocăinţa spre mântuire; Care ne-ai învrednicit pe noi, smeriţii şi nevrednicii robii Tăi, şi în ceasul acesta, a sta înaintea slavei sfântului Tău jertfelnic şi a-Ţi aduce datorita închinare şi preaslăvire: Însuţi Stăpâne, primeşte şi din gurile noastre, ale păcătoşilor, întreit-sfânta cântare şi ne cercetează pe noi întru bunătatea Ta. Iartă-ne nouă toată greşeala cea de voie şi cea fără de voie; sfinţeşte sufletele şi trupurile noastre şi ne dă nouă să slujim Ţie cu cuvioşie în toate zilele vieţii noastre. Pentru rugăciunile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor care din veac au bine-plăcut Ţie. Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea Cântării celei Întreit-sfinte

Am stat o vreme cu capul plecat și am ascultat rugăciunea euharistică și Crezul - m-am simțit aproape de Cer pentru câteva momente și, după ce mi-am făcut semnul Crucii de trei ori, am vrut să ies pentru a aprinde lumânările. Un zid mai tare decât granitul m-a pironit în loc – nu am putut trece de ușa care ducea în exterior; am făcut câțiva pași înapoi și, fără să îmi iau avânt, am încercat să ies din nou – ușa invizibilă nu se deschisese pentru mine nici de această dată. Am spus că nu e cazul să încerc o a treia oară și am convenit cu mine însumi că ar fi bine să mai stau puțin la slujbă. Mi-amintesc că unul dintre preoți a spus Sus să avem inimile și aproape toată lumea din jurul meu a îngenuncheat. Eu, datorită durerii unuia dintre genunchi care nu îmi dădea pace chiar în acel moment, doar am plecat capul în semn de smerenie. O mână... o presiune... invizibilă a apăsat puternic pe capul meu – presiunea am resimțit-o pe gât și apoi pe coloană – picioarele au cedat, iar eu am cazut în genunchi – nu am încercat să mă ridic - știam deja că mă aflu în fața puterilor unui cer care nu are nici o legătură cu fizicul. Am stat în genunchi și m-am rugat lângă unul dintre pereții bisericii. Nu știu cât a durat rugăciunea mea pentru că atunci când am deschis ochii, cei din jurul meu erau deja în picioare; genunchii îmi erau împietriți, inima îmi bătea foarte tare, mâinile-mi erau împreunate și capul plecat, aproape lipit de perete.

Oricine vrea să dobândească rugăciunea, să tacă si să zică. 0 rugăciune adâncă e o tăcere adâncă.

Părintele Arsenie Papacioc

Un sentiment, o energie extraordinară m-a cuprins – m-am simțit încojurat de lumină și toți oamenii din jurul meu erau făpturi de lumină – eram electrizat într-un Univers al Luminii – nu mă gândeam la nimic – mintea îmi era limpede, curată și clară – singurul gând a fost la Nicolle – mi-ar fi plăcut să fie cu mine acolo și să simtă tot ceea ce eu simțeam. O primă lacrimă am simțit-o pe obraz, apoi a doua, a treia, șiruri de lacrimi se strângeau în bărbie și se adunau în dreptul genunchilor mei încă lipiți de podea. Am plâns o eternitate. Am plâns ca și când valuri de fericire și împlinire îmi inundau sufletul – nu știu dacă am simțit tristețe – nu cred... Sufletul meu devenise fizic și, transcendent prin lacrimi, se împrăștia prin Biserică. Aveam un sentiment care  nu poate fi exprmat în cuvinte. Trăiam! Eram așa de sigur de adevărul vieții încât aș fi putut striga acest adevăr. Încă plângeam. Cei din jurul meu se rugau așa de frumos, încât fiecare semn al Crucii pe care îl desenau pe pieptul lor cu cele trei degete împreunate, era un simbol al credinței desăvârșite. Nu știu dacă mă  puteau vedea că plâng, dar deja lacrimile nu mai aparțineau intimității – dimpotrivă, simțeam nevoia să arăt tuturor adevărul acelor lacrimi, să mărturisesc tot ceea ce simt, să pot vorbi cu fiecare în parte și să le mângâi aurele de lumină – eram înconjurat de Sfinți – fiecare om din Biserică era un Sfânt îmbrăcat în costum popular.

O babă murdară pe picioare, care stă în fața icoanei Maicii Domnului în biserică, față de un laureat al premiului Nobel ateu - baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare așa, dihor.

Petre Țuțea

Ceea ce am simțit în acele momente, adevărul despre viață, nu i-a fost dat să trăiască sufletului meu niciodată. Atunci nu m-am spovedit eu, ci sufletul meu s-a spovedit în fața Adevărului și Luminii – atunci am aflat că exist.

PASS

Despre Iubire

Am să te iubesc

Pe o frunză de alun

Cine mai stă să numere

Stelele

Cănd a atins cu mâna

Partea lui de Univers?

...și-apoi,

Am să le mulțumesc pescărușilor.

                                               D.P.

M-am gândit să îmi pun sufletul într-o parte, pentru liniştea inimii şi să scriu despre iubire. Nu ştiu dacă o pot defini, pentru că iubirea reprezintă un cumul de sentimente, trăiri, gesturi şi gânduri adunate frumos, echilibrat şi simultan, dar o pot lega de viaţă. Iubirea este o notă pe care noi înşine o dăm vieţii, este metronomul prin care inima îşi reglează timpii în funcţie de simţăminte – datorită acestor bătăi ale inimii suprapuse peste suflet apar manifestările în plan fizic, apare dorul, apar golurile lăuntrice, apar fericirile intense la pragul revelaţiei, apar dureri plăcute, ridicări bruşte ale spiritului. 

Sâmbătă nu am ieșit din casă. Mi-am adunat tot sufletul pe masă și am privit la el, gândindu-mă la tine. L-am trimis apoi unde-i este locul – în brațele tale – pentru că numai tu știi cum să îl ții așa de frumos... Apoi, spre seară, am băut și am încercat să uit de tot, inclusiv de mine și nu am reușit – m-a durut extrem de mult lipsa ta – mi-ar fi plăcut să fii acolo, să ne ținem de mână, să bem vin, să ascultăm muzică în întuneric... și să ne iubim cum numai noi știm. Mi-ar fi placut să fii cu mine...

Mă gândeam câte stări de manifestare are iubirea, câte absoluturi ne înconjoară, câte adevăruri ne sunt înfăţişate; prin scepticism refuzăm însă, de cele mai multe ori, aceste propuneri, aceste îndemnuri, aceste oferte ale vieţii. Iubirea, de fapt, este singurul adevăr de luat în seamă  - toate celelalte sunt derivate ale acesteia. De ce este un adevăr? Pentru că se trăieşte, nu se judecă, nu se premeditează, nu se interpretează, nu se aşează în dogme şi teorii, ci pur şi simplu se trăieşte; se trăieşte sub formă de taină – pentru că nu cunoaştem mecanismul care ne declanşează sufletul, care face inima să bată puternic, care ne aduce în reverie. O primă greşeală pe care o putem face este să încercăm să pătrundem această taină – ori, taina este făcută să rămână în frumoasa impoderabilitate a misterului; răscolind după răspunsuri pertinente şi logice, stricăm puritatea iubirii – aici vorbesc de iubirile de orice fel. Când iubeşti, devi un Don Quijote, care se luptă cu monştrii pentru a-şi salva iubita. Aţi auzit expresia „Te baţi cu morile de vânt!”, cu sensul de a-l determina pe cel care face acest lucru să renunţe la idealuri şi vise pentru că nu sunt realizabile... şi totuşi.. ce pierdem dacă încercăm? S-ar putea să nu fie realizabile, s-ar putea să ne schimbe ideile şi concepţiile, dar de ce să nu încercăm, de ce să nu îndrăznim...să ne construim visele, idealurile, să încercăm să transformăm toate astea în realitate?

Sâmbătă seara: Mi-este dor de tine, mi-e dor și nu pot dormi – în noaptea asta. Mă simt aruncat de pe stânci înalte și frânt de pietre mari, cu colțuri ascuțite. O sa mă ridic și o să vin spre tine într-un milion de pași dacă va trebui, o să vin în brațele tale pentru că  te iubesc și numai tu mă poți face bine, mă poți face să trăiesc și să vreau să trăiesc pentru tine; O să vin la tine pentru că tu îmi ești singura alinare pe care o cunosc și singura mână pe care o vreau strâns lipită de mâna mea.

Duminică seara: Nu mă simt bine în timpul ăsta al lor... Am nevoie de zâmbetul tău, de atingerea ta, de tine. Sunt trist și tristețea asta mă doare. Mi-am pus Cascada Niagara care bâzâie în toate formele ei existențiale – ionii negativi își fac mendrele prin cameră și chiar mă gândeam dacă ionii negativi se iubesc între ei... ?! Mi-este dor de tine – mi-ar plăcea să poți înțelege intensitatea a ceea ce simt...mi-ar plăcea să mă crezi că nu exagerez cu nimic și nu am exagerat niciodată, mi-ar plăcea să fim împreună acum și mâine și în toate zielele care urmează. Te sărut dulce – dulce și merg să adorm în brațele tale; printre ionii mei negativi, noi suntem singurele suflete pozitive, care trăim cu adevărat !

Iubirea este o formă a divinității, pentru că transcede ființa în spirit. Iubirea este o roată care pune în mișcare viața. Fără iubire nu trăim – suntem trăiți de viață, mai degrabă absorbiți în sensul cel mai negativ de viață – chiar dacă pare un paradox... Scrie așa de frumos Octavian Paler „Iubirea – în forma ei divină, în forma ei reală, reprezintă o putere pe care nu putem să ne-o imaginăm. Este puterea care ţine universul întreg într-o ordine firească. Este puterea care-i dă viaţă seminţei şi puterea fără de care niciunul dintre noi n-am putea respira nici măcar o secundă.” – aș adăuga că este un infinit de sentimente și gesturi într-o oglindă a celuilalt.

Sunt foarte fericit atunci când sunt cu tine – câteodată am senzația că e o fericire nepământeană, câteodată mă gândesc dacă am făcut ceva ieșit din comun ca să te merit și să merit fercirea asta. Fericirea însă este contrabalansată de tristețe, de nopțile lungi, de nopțile absolut imbatabile când nu suntem împreună. Nu știu dacă ți-am spus vreodată dar te iubesc pentru tot ceea ce ești – pentru faptul că ai grijă de mine și îmi spui că trebuie să mă fac bine, pentru că ești haioasă și mă faci să zâmbesc, pentru că îmi spui cuvinte frumoase, pentru prima oară când te aud în zi și când îmi spui Bună dimineața!, pentru că îmi completezi cuvintele.. propozițiile..gesturile, pentru gândurile tale spre mine și spre noi, pentru hazardul universului, pentru ochii tăi, pentru sărutul tău, pentru frumusețea ta, pentru felul în care facem dragoste, pentru imensitatea sufletului tău, pentru săruturile inimii tale, pentru un milion de alte motive. De-asta rezist nopților – iubirea mea e mai puternică!!!

Iubirea se pierde? Se poate pierde? Mi-am pus de un milion de ori întrebarea asta și niciodată nu pot spune ca am ajuns la un răspuns mulțumitor și argumentat. Unul dintre elementele metafizice care se raportează la iubire este timpul – timpul fizic, nu cel metafizic – timpul care curge în firele de nisip ale clepsidrelor sau în tic-tac-ul monoton de secundar – timpul singurătăților, l-aș numi – timpul care poate da naștere unor fantasme care, ireale fiind, îngenuncheaza iubirea în lanțuri de metal greu și o chinuie până aceasta este salvată de o mână divină și fuge. Atunci se pierde aproape irecuperabil – pentru că în ipoteza frumoasă în care iubirea va reveni, nu va mai fi niciodată aceeași – va trăi în umbra lanțurilor care au ținut-o cândva blocată, chinuită – întotdeauna va suporta amintirile dureroase ale sufletului. Este tristețea iubirii care se manifestă, esența sufletului trecută prin filtrul amărui al așteptării fără de capăt – pentru că cel care iubește va suprapune timpul fizic peste cel metafizic – deci va transcede secundarul în suflet și va număra secundele. Este bine să profităm de lacrimi și de liniște în momentele-acelea – este bine să ne mărturisim iubirea, nu o să o ținem la adăpost – iubirea are nevoie de libertate, de vise, de priviri și de atingeri – de mângâieri.

Mă simt de parcă m-ar fi acostat un înger să mă întrebe de ce te-am lăsat să pleci, iar eu să nu știu să îi răspund. Până la urmă i-aș răspunde folosind cuvintele tale – așa este mai bine pentru toată lumea și nimeni nu va fi rănit grav (cu excepția mea). Dar acum e prea târziu să mă gândesc la mine, deci nu-mi rămâne decât să mă însângerez sufletește până la venirea ta – pentru ca știu că atunci când vei fi aici, vei știi cum să îmi stergi rănile și cum să mă alinți – ești singura persoană din lume care știe să o facă ! Imi este foarte dor de tine, foarte dor și foarte greu fără tine și fără noi. Timpul nu mai ține cu mine, cum o făcea altă dată…acum fiecare secundă fără tine arde și doare. Să nu uiți că te iubesc, să nu uiți niciodată !!!

Mi-am dat seama că mi-am mărturist sufletul, dar nu am putut defini iubirea – pentru că nu poate fi descrisă în cuvinte – aici transcendențele nu funcționează – sufletul are propriul său limbaj pe care numai cei doi îl înțeleg… Adrian Păunescu scria : «Două lucruri sunt imposibile : a vedea cu ochii pe Dumnezeu și a povesti dragostea», iar eu nu pot decât să îi dau dreptate – lui și tuturor celor care au iubit, iubesc și vor iubi ! Dar e bine să lași iubirea să iasă nu doar prin inimă, priviri și gesturi, ci și prin cuvinte. Iubirea este frumoasă, cea mai frumoasă metaforă a vieții, iar dacă aș știi că mă vei auzi, mi-aș striga iubirea pe străzi și prin piețe, pe blocuri, prin păduri, pe munți, în toate anotimpurile, în toate timpurile, în toate zilele și nopțile alături de tine.

Ți-am spus vreodată cât de mult cred în tine? Cât de mult cred în noi? Nu am simțit niciodată așa ceva... niciodată – nu pot explica de ce simt asta și nici nu cred că pot afla vreodată – dar cred foarte mult în tine și în noi. Îmi este dor de tine... sfâșietor de dor... în noaptea asta vreau să te țin brațe, să te cuprind și să te țin foarte aproape de inima mea, să o simți bătând, să o mângâi cu șoapte și să o pui bine lângă a ta. Aș vrea să iți spun o mie de lucruri frumoase, aș vrea să mă cunoști, să cunoști totul despre mine. asbolut tot și să știi cât de mult, cât de frumos te iubesc!!! 

PASS