DESPRE CREDINȚĂ (Biserica Muzeul Astra Sibiu)

“În Biserică, afli că exiști”

Petre Țuțea

Eram la Sibiu nu cu mult timp în urmă, la muzeul Astra – un muzeu extraordinar de frumos, de liniștitor, plin de casele secolelor și de pacea locurilor de-atunci. La intrarea în muzeu – o biserică ortodoxă– un exponat aș fi gândit, dacă pașii nu m-ar fi purtat prin dreptul ei într-o zi de duminică, când se ținea slujba de dimineață. Oamenii toți îmbracați în costume populare, stăteau în jurul Bisericii și ascultau Liturghia. Doi preoți cu o voce divină întregeau atmosfera absolut fantastică – eram într-un basm al bunicilor, într-un basm al bucuriei sufletești. De fapt, nu mai exista timp, iar spațiul se restrângea între pereții de lemn ai Bisericii și un val de pace umplea acel spațiu în care se năștea adevărul.

Trebuie să mărturisesc faptul că nu sunt un practicant dogmatic – nu merg la biserică în fiecare duminică sau la slujbele anumitor sărbători, nu mă spovedesc decât foarte rar, nu țin post  – timpul m-a făcut sclavul lui – fac parte din generația vitezei, din generația ridicolă a materialului  și încă nu m-am putut desprinde de iluzii pentru a îmbrățișa adevărul. Am momente când îmi întorc fața către Adevăr și mă rog în liniștea camerei și a nopților.

Dar în acea zi, am cunoscut Pacea Divină, Liniștea Sufletească și Adevărul. Am intrat sfios în Biserica de Lemn, așa de sfios ca și când știam că Dumnezeu se află dincolo de pronaos. O femeie, care nu contenea să se roage și să se aplece, stătea lângă măsuța cu lumânări; eram impresionat și fără să vreau să o deranjez, am luat câteva lumânări  și am lăsat în cutie o sumă de bani suficientă.

Dumnezeule cel sfânt, Care întru sfinţi Te odihneşti, Cel ce cu glas întreit-sfânt eşti lăudat de serafimi şi slăvit de heruvimi şi de toată puterea cerească închinat; Cel ce dintru nefiinţă întru fiinţă ai adus toate; Care ai zidit pe om după chipul şi asemănarea Ta şi cu tot harul Tău l-ai împodobit; Cel ce dai înţelepciune şi pricepere celui ce cere, şi nu treci cu vederea pe cel ce greşeşte, ci pui pocăinţa spre mântuire; Care ne-ai învrednicit pe noi, smeriţii şi nevrednicii robii Tăi, şi în ceasul acesta, a sta înaintea slavei sfântului Tău jertfelnic şi a-Ţi aduce datorita închinare şi preaslăvire: Însuţi Stăpâne, primeşte şi din gurile noastre, ale păcătoşilor, întreit-sfânta cântare şi ne cercetează pe noi întru bunătatea Ta. Iartă-ne nouă toată greşeala cea de voie şi cea fără de voie; sfinţeşte sufletele şi trupurile noastre şi ne dă nouă să slujim Ţie cu cuvioşie în toate zilele vieţii noastre. Pentru rugăciunile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor care din veac au bine-plăcut Ţie. Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea Cântării celei Întreit-sfinte

Am stat o vreme cu capul plecat și am ascultat rugăciunea euharistică și Crezul - m-am simțit aproape de Cer pentru câteva momente și, după ce mi-am făcut semnul Crucii de trei ori, am vrut să ies pentru a aprinde lumânările. Un zid mai tare decât granitul m-a pironit în loc – nu am putut trece de ușa care ducea în exterior; am făcut câțiva pași înapoi și, fără să îmi iau avânt, am încercat să ies din nou – ușa invizibilă nu se deschisese pentru mine nici de această dată. Am spus că nu e cazul să încerc o a treia oară și am convenit cu mine însumi că ar fi bine să mai stau puțin la slujbă. Mi-amintesc că unul dintre preoți a spus Sus să avem inimile și aproape toată lumea din jurul meu a îngenuncheat. Eu, datorită durerii unuia dintre genunchi care nu îmi dădea pace chiar în acel moment, doar am plecat capul în semn de smerenie. O mână... o presiune... invizibilă a apăsat puternic pe capul meu – presiunea am resimțit-o pe gât și apoi pe coloană – picioarele au cedat, iar eu am cazut în genunchi – nu am încercat să mă ridic - știam deja că mă aflu în fața puterilor unui cer care nu are nici o legătură cu fizicul. Am stat în genunchi și m-am rugat lângă unul dintre pereții bisericii. Nu știu cât a durat rugăciunea mea pentru că atunci când am deschis ochii, cei din jurul meu erau deja în picioare; genunchii îmi erau împietriți, inima îmi bătea foarte tare, mâinile-mi erau împreunate și capul plecat, aproape lipit de perete.

Oricine vrea să dobândească rugăciunea, să tacă si să zică. 0 rugăciune adâncă e o tăcere adâncă.

Părintele Arsenie Papacioc

Un sentiment, o energie extraordinară m-a cuprins – m-am simțit încojurat de lumină și toți oamenii din jurul meu erau făpturi de lumină – eram electrizat într-un Univers al Luminii – nu mă gândeam la nimic – mintea îmi era limpede, curată și clară – singurul gând a fost la Nicolle – mi-ar fi plăcut să fie cu mine acolo și să simtă tot ceea ce eu simțeam. O primă lacrimă am simțit-o pe obraz, apoi a doua, a treia, șiruri de lacrimi se strângeau în bărbie și se adunau în dreptul genunchilor mei încă lipiți de podea. Am plâns o eternitate. Am plâns ca și când valuri de fericire și împlinire îmi inundau sufletul – nu știu dacă am simțit tristețe – nu cred... Sufletul meu devenise fizic și, transcendent prin lacrimi, se împrăștia prin Biserică. Aveam un sentiment care  nu poate fi exprmat în cuvinte. Trăiam! Eram așa de sigur de adevărul vieții încât aș fi putut striga acest adevăr. Încă plângeam. Cei din jurul meu se rugau așa de frumos, încât fiecare semn al Crucii pe care îl desenau pe pieptul lor cu cele trei degete împreunate, era un simbol al credinței desăvârșite. Nu știu dacă mă  puteau vedea că plâng, dar deja lacrimile nu mai aparțineau intimității – dimpotrivă, simțeam nevoia să arăt tuturor adevărul acelor lacrimi, să mărturisesc tot ceea ce simt, să pot vorbi cu fiecare în parte și să le mângâi aurele de lumină – eram înconjurat de Sfinți – fiecare om din Biserică era un Sfânt îmbrăcat în costum popular.

O babă murdară pe picioare, care stă în fața icoanei Maicii Domnului în biserică, față de un laureat al premiului Nobel ateu - baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare așa, dihor.

Petre Țuțea

Ceea ce am simțit în acele momente, adevărul despre viață, nu i-a fost dat să trăiască sufletului meu niciodată. Atunci nu m-am spovedit eu, ci sufletul meu s-a spovedit în fața Adevărului și Luminii – atunci am aflat că exist.

PASS

Despre Iubire

Am să te iubesc

Pe o frunză de alun

Cine mai stă să numere

Stelele

Cănd a atins cu mâna

Partea lui de Univers?

...și-apoi,

Am să le mulțumesc pescărușilor.

                                               D.P.

M-am gândit să îmi pun sufletul într-o parte, pentru liniştea inimii şi să scriu despre iubire. Nu ştiu dacă o pot defini, pentru că iubirea reprezintă un cumul de sentimente, trăiri, gesturi şi gânduri adunate frumos, echilibrat şi simultan, dar o pot lega de viaţă. Iubirea este o notă pe care noi înşine o dăm vieţii, este metronomul prin care inima îşi reglează timpii în funcţie de simţăminte – datorită acestor bătăi ale inimii suprapuse peste suflet apar manifestările în plan fizic, apare dorul, apar golurile lăuntrice, apar fericirile intense la pragul revelaţiei, apar dureri plăcute, ridicări bruşte ale spiritului. 

Sâmbătă nu am ieșit din casă. Mi-am adunat tot sufletul pe masă și am privit la el, gândindu-mă la tine. L-am trimis apoi unde-i este locul – în brațele tale – pentru că numai tu știi cum să îl ții așa de frumos... Apoi, spre seară, am băut și am încercat să uit de tot, inclusiv de mine și nu am reușit – m-a durut extrem de mult lipsa ta – mi-ar fi plăcut să fii acolo, să ne ținem de mână, să bem vin, să ascultăm muzică în întuneric... și să ne iubim cum numai noi știm. Mi-ar fi placut să fii cu mine...

Mă gândeam câte stări de manifestare are iubirea, câte absoluturi ne înconjoară, câte adevăruri ne sunt înfăţişate; prin scepticism refuzăm însă, de cele mai multe ori, aceste propuneri, aceste îndemnuri, aceste oferte ale vieţii. Iubirea, de fapt, este singurul adevăr de luat în seamă  - toate celelalte sunt derivate ale acesteia. De ce este un adevăr? Pentru că se trăieşte, nu se judecă, nu se premeditează, nu se interpretează, nu se aşează în dogme şi teorii, ci pur şi simplu se trăieşte; se trăieşte sub formă de taină – pentru că nu cunoaştem mecanismul care ne declanşează sufletul, care face inima să bată puternic, care ne aduce în reverie. O primă greşeală pe care o putem face este să încercăm să pătrundem această taină – ori, taina este făcută să rămână în frumoasa impoderabilitate a misterului; răscolind după răspunsuri pertinente şi logice, stricăm puritatea iubirii – aici vorbesc de iubirile de orice fel. Când iubeşti, devi un Don Quijote, care se luptă cu monştrii pentru a-şi salva iubita. Aţi auzit expresia „Te baţi cu morile de vânt!”, cu sensul de a-l determina pe cel care face acest lucru să renunţe la idealuri şi vise pentru că nu sunt realizabile... şi totuşi.. ce pierdem dacă încercăm? S-ar putea să nu fie realizabile, s-ar putea să ne schimbe ideile şi concepţiile, dar de ce să nu încercăm, de ce să nu îndrăznim...să ne construim visele, idealurile, să încercăm să transformăm toate astea în realitate?

Sâmbătă seara: Mi-este dor de tine, mi-e dor și nu pot dormi – în noaptea asta. Mă simt aruncat de pe stânci înalte și frânt de pietre mari, cu colțuri ascuțite. O sa mă ridic și o să vin spre tine într-un milion de pași dacă va trebui, o să vin în brațele tale pentru că  te iubesc și numai tu mă poți face bine, mă poți face să trăiesc și să vreau să trăiesc pentru tine; O să vin la tine pentru că tu îmi ești singura alinare pe care o cunosc și singura mână pe care o vreau strâns lipită de mâna mea.

Duminică seara: Nu mă simt bine în timpul ăsta al lor... Am nevoie de zâmbetul tău, de atingerea ta, de tine. Sunt trist și tristețea asta mă doare. Mi-am pus Cascada Niagara care bâzâie în toate formele ei existențiale – ionii negativi își fac mendrele prin cameră și chiar mă gândeam dacă ionii negativi se iubesc între ei... ?! Mi-este dor de tine – mi-ar plăcea să poți înțelege intensitatea a ceea ce simt...mi-ar plăcea să mă crezi că nu exagerez cu nimic și nu am exagerat niciodată, mi-ar plăcea să fim împreună acum și mâine și în toate zielele care urmează. Te sărut dulce – dulce și merg să adorm în brațele tale; printre ionii mei negativi, noi suntem singurele suflete pozitive, care trăim cu adevărat !

Iubirea este o formă a divinității, pentru că transcede ființa în spirit. Iubirea este o roată care pune în mișcare viața. Fără iubire nu trăim – suntem trăiți de viață, mai degrabă absorbiți în sensul cel mai negativ de viață – chiar dacă pare un paradox... Scrie așa de frumos Octavian Paler „Iubirea – în forma ei divină, în forma ei reală, reprezintă o putere pe care nu putem să ne-o imaginăm. Este puterea care ţine universul întreg într-o ordine firească. Este puterea care-i dă viaţă seminţei şi puterea fără de care niciunul dintre noi n-am putea respira nici măcar o secundă.” – aș adăuga că este un infinit de sentimente și gesturi într-o oglindă a celuilalt.

Sunt foarte fericit atunci când sunt cu tine – câteodată am senzația că e o fericire nepământeană, câteodată mă gândesc dacă am făcut ceva ieșit din comun ca să te merit și să merit fercirea asta. Fericirea însă este contrabalansată de tristețe, de nopțile lungi, de nopțile absolut imbatabile când nu suntem împreună. Nu știu dacă ți-am spus vreodată dar te iubesc pentru tot ceea ce ești – pentru faptul că ai grijă de mine și îmi spui că trebuie să mă fac bine, pentru că ești haioasă și mă faci să zâmbesc, pentru că îmi spui cuvinte frumoase, pentru prima oară când te aud în zi și când îmi spui Bună dimineața!, pentru că îmi completezi cuvintele.. propozițiile..gesturile, pentru gândurile tale spre mine și spre noi, pentru hazardul universului, pentru ochii tăi, pentru sărutul tău, pentru frumusețea ta, pentru felul în care facem dragoste, pentru imensitatea sufletului tău, pentru săruturile inimii tale, pentru un milion de alte motive. De-asta rezist nopților – iubirea mea e mai puternică!!!

Iubirea se pierde? Se poate pierde? Mi-am pus de un milion de ori întrebarea asta și niciodată nu pot spune ca am ajuns la un răspuns mulțumitor și argumentat. Unul dintre elementele metafizice care se raportează la iubire este timpul – timpul fizic, nu cel metafizic – timpul care curge în firele de nisip ale clepsidrelor sau în tic-tac-ul monoton de secundar – timpul singurătăților, l-aș numi – timpul care poate da naștere unor fantasme care, ireale fiind, îngenuncheaza iubirea în lanțuri de metal greu și o chinuie până aceasta este salvată de o mână divină și fuge. Atunci se pierde aproape irecuperabil – pentru că în ipoteza frumoasă în care iubirea va reveni, nu va mai fi niciodată aceeași – va trăi în umbra lanțurilor care au ținut-o cândva blocată, chinuită – întotdeauna va suporta amintirile dureroase ale sufletului. Este tristețea iubirii care se manifestă, esența sufletului trecută prin filtrul amărui al așteptării fără de capăt – pentru că cel care iubește va suprapune timpul fizic peste cel metafizic – deci va transcede secundarul în suflet și va număra secundele. Este bine să profităm de lacrimi și de liniște în momentele-acelea – este bine să ne mărturisim iubirea, nu o să o ținem la adăpost – iubirea are nevoie de libertate, de vise, de priviri și de atingeri – de mângâieri.

Mă simt de parcă m-ar fi acostat un înger să mă întrebe de ce te-am lăsat să pleci, iar eu să nu știu să îi răspund. Până la urmă i-aș răspunde folosind cuvintele tale – așa este mai bine pentru toată lumea și nimeni nu va fi rănit grav (cu excepția mea). Dar acum e prea târziu să mă gândesc la mine, deci nu-mi rămâne decât să mă însângerez sufletește până la venirea ta – pentru ca știu că atunci când vei fi aici, vei știi cum să îmi stergi rănile și cum să mă alinți – ești singura persoană din lume care știe să o facă ! Imi este foarte dor de tine, foarte dor și foarte greu fără tine și fără noi. Timpul nu mai ține cu mine, cum o făcea altă dată…acum fiecare secundă fără tine arde și doare. Să nu uiți că te iubesc, să nu uiți niciodată !!!

Mi-am dat seama că mi-am mărturist sufletul, dar nu am putut defini iubirea – pentru că nu poate fi descrisă în cuvinte – aici transcendențele nu funcționează – sufletul are propriul său limbaj pe care numai cei doi îl înțeleg… Adrian Păunescu scria : «Două lucruri sunt imposibile : a vedea cu ochii pe Dumnezeu și a povesti dragostea», iar eu nu pot decât să îi dau dreptate – lui și tuturor celor care au iubit, iubesc și vor iubi ! Dar e bine să lași iubirea să iasă nu doar prin inimă, priviri și gesturi, ci și prin cuvinte. Iubirea este frumoasă, cea mai frumoasă metaforă a vieții, iar dacă aș știi că mă vei auzi, mi-aș striga iubirea pe străzi și prin piețe, pe blocuri, prin păduri, pe munți, în toate anotimpurile, în toate timpurile, în toate zilele și nopțile alături de tine.

Ți-am spus vreodată cât de mult cred în tine? Cât de mult cred în noi? Nu am simțit niciodată așa ceva... niciodată – nu pot explica de ce simt asta și nici nu cred că pot afla vreodată – dar cred foarte mult în tine și în noi. Îmi este dor de tine... sfâșietor de dor... în noaptea asta vreau să te țin brațe, să te cuprind și să te țin foarte aproape de inima mea, să o simți bătând, să o mângâi cu șoapte și să o pui bine lângă a ta. Aș vrea să iți spun o mie de lucruri frumoase, aș vrea să mă cunoști, să cunoști totul despre mine. asbolut tot și să știi cât de mult, cât de frumos te iubesc!!! 

PASS

Sfaturi pentru tânărul manelist care își propune să cucerească o persoană de sex feminin

Obiective (adică scopul spre care tinde sufletul tău de cocalar și pe care speri să îl atingi folosindu-te de șmecherii, atitudine și neuron):

1. să poți demonstra oricui că ești un macho absolut și că ai abilitatea de a aborda o rapandulă la prima întâlnire

2. să poți descrie pe scurt arta vestimentației și arta conversației într-un dialog în primă auzire dintre tine și o rapandulă picată în plasă

3. să enumeri cele trei elemente atitudinale în cazul unui refuz pe față

4. să enumeri cu rapiditate cel puțin trei texte de agățaț

5. să poți merge în stilul inconfundabil al cocalarilor și șmecherilor de cartier

6. să poți descrie cu exactictate momentele în care poți scuipa

7. să poți fi capabil să pierzi (acest obiectiv poate fi considerat obiectiv general).

Vestimentație și look

1. Tricou Dolce & Gabbana mov strident sau verde fosforescent, pe care să se vadă marca sau măcar să aibă o etichetă clară, concretă, mare. E bine sa porți tricoul ridicat peste burtă – să vadă lumea investiția, să se știe că trăiești pe picior mare. Dacă nu ai tricoul de marcă, nu risca – folosește o cămașa ultra-mulată, cu dungi verticale, descheiată pana la burtă, se se întrevadă podoabele de la gât (despre care vom discuta imediat).

2. Pantaloni trei sferuri, în frumosul ton roșu toreador, potriviți pentru o atmosferă incendiară, având  ceva (orice) inscripționat cu negru pe turul lor.

3. Șlapi de plastic, ușori, comozi, albi de preferat, cu emblema PUMA sau NIKE

4. Lanț de aur cu zale, asortat cu brațara din același metal – aceste accesorii nu trebuie să lipsească, iar mărimea lor trebuie să fie considerabilă – recomandarea este ca să existe chiar mai multe lanțoaie dispuse la gât unul peste altul, să te aducă prin greutatea lor puțin aplecat în față.

5. Dacă pe sub unghii se întrevăd ceva urme de jeg, cu atât mai bine – prin asta se dovedește faptul că ești un om muncitor, dar totuși ții la etichetă și le-ai dat cu lac pe deasupra, să lucească-n soare, ca scuterul pe care îl conduci și care trebuie să aibă scris cu markerul pe număr BMW. Dacă-ți va ajunge lacul, dă-te cu el și pe unghiile de la picioare, între 3 până la 5 straturi, dar în nici un caz nu le tăia – lasă-le libere să se dezvolte – ele denotă masculinitate, ferocitate și non-conformism.

6. Nu te spăla pe dinți – e o pierdere de timp – mestecă cingo și vei câștiga zilnic o mulțime de minute pentru agățat rapandule.

7. Nu te spăla nici pe cap, că d-aia s-a inventat gelul. Ți-l recomand pe cel cu sclipici – îți va ascunde mătreața și vei avea niște țepi turtiți splendizi.

8. Dacă ai ceva verzișori, investește în tine – fă-ți un tatuaj temporar (cel permanent doare și strică tenul) sau pune-ți un cercel de titan în buză – te asigur, titanul nu coclește.

9. În mână să ai mereu o cutie de RedBul sau Burn – denotă energie, vitalitate și potență

10. Nu uita ochelarii de ceafă – lentilele lor iți vor proteja ceafa groasă, proapsăt rasă, chiar dacă nu pentru acest scop au fost creați – tu, în prea șmecheria ta, le-ai gasit un alt uz la care cei care au inventat ochelarii de soare nici măcar nu s-au gândit – tu însă, da, analiticule – fii mândru de această descoperire.

Mers și mimică

1. Întotdeauna mestecă cingo și fă câteva baloane – indicat este ca molfăitul să fie vizibil și sonor de la distanță; un punct în plus vei obține de la domnișoara în cauză dacă elasticul din gură va fi strident colorat în albastru, negru sau verde.

2. Mergi lasat pe spate și cu mâinile departate de corp – a la Florin Salam – picioarele un pic desfăcute și azvârlite în față, unul după altul, cu sictir, ca și cum nu dai doi bani pe lumea din jurul tău.. strada (cel puțin trotuarul) e al tău de-acum – fii dur!

3. Scuipă abundent, ca după două tone de apă, între două baloane și o molfăitură – scuipă într-o parte ca nu cumva să te pătezi pe tricou sau pe pantaloni.

4. Nu o privi – fă-te că nu-ți pasă. Deja îi acorzi onoarea de a fi pe trotuarul tău și de a te putea admira.

5. Privirea trebuie să fie semeață și oblică – imagineaza-ți că ai sprâncenele date pe spate, că te uiți în sus fără să caști ochii.

6. Când ajungi lângă ea, scuipă imediat, scuipă cum n-ai mai scuipat vreodată până acum, din toți plămânii – impresioneaz-o cu asta!

7. Întreab-o pe un ton semi-masculin: „Ce faci, pepușa?” apoi privește-o de sus, cu dispreț - nu uita să molfăi încontinuu. În timp ce aștepți răspunsul, poți fredona ceva la modă din repertoriul manelistic, privind într-un punct fix din spațiu.

8. Dacă răspunsul la întrebarea ta este “Bine!”, atunci fii sigur că e a ta – mai ai doar câțiva pași de făcut. În caz contrar (dacă răspunsul nu vine sau fata se întoarce cu spatele), ai mai multe variante de a lua atitudine în fața provocării:

a) Pleci, dar nu uita să îi arunci câteva cuvinte din sufletul tău mare de manelist: “Și-așa erai nașpetă!”. Clefăie, clefăie – concluzia ei trebuie să fie că tocmai a pierdut un macho.

b) Nu pleci și continui conversația aproape de unul singur. Îți sugerez fraza absolut imbatabilă: Ești jmecheră sau nu percutezi? Continuă să plescăi, să scuipi, să o impresionezi. Așteaptă feed-back. Nu va veni, dar așteaptă-l, să se vadă că îți pasă!

c) Folosește unul dintre textele: Pepușa, singurică-singurică? Sau Ejti o zână, ejti un crin, ejti parfumul cel mai fin! Sau Te-am visat la interval – Ejti pepușă, sunt pă val! Sau Bagi cu mine un club? Sau Sunt baștan și am lovele, Jur pă soare și pă stele!

9. O poți privi de-acum, dar rămâi la privirea indecisă de dinainte. Agită-te, zbiară, bulbucă-ți ochii, și cheamă poliția în gura mare!!! Strigă: Să vină Poliția – e absolut ilegal să arăți așa de bine!!! Deja, în secunda doi, o iei de braț, îți ridici doar o sprânceană (pe cea pensată, evident) și îi spui că o arestezi în seara asta. Cântă-i maneaua Vine Poliția, ca să vadă cât talent zace-n tine, cât a putut pierde că nu te-a întâlnit până acum.

10. Când pleci cu ea, las-o un metru în spate, ca să știe cine-i șefu’, să știe cine-i baștanu’ – în nici un  caz nu o ține de mână și nu o săruta de la prima întâlnire – prima întâlnire focalizeaza-te pe cingo. Povestește-i despre ultima ta iubită, chiar ultimele aventuri avute – o să îi trezesști compasiune și o să cadă în brațele tale de mascul feroc ce ești și ce te afli.

11. La final, cere-i adresa de mess. Fii pe sistem (Windows de preferat) și abordeaz-o cum ajungi la butoane, cu unul dintre textele urmatoare: C fc? Te ubesq! Sufar pt tn! Ejti ku mn? Dc nu rasp? K, am inteles..bn... u nu vrei sa stie loomea da noi2.   Puneti imediat status-ul DND... Vb cu ubi. 

Psihologie

În viața ta de proaspăt agățător de rapandule ai avut multe dezamăgiri, multe căderi, dar pe tine întotdeauna te-a salvat muzica de calitate. Când te întorceai dimineața acasă, după o noapte fără succes, alinarea ta era Adi și Florinel sau în cazuri foarte grave Guță. Așa va trebui să procedezi și de-acum încolo, altfel nu ai nici o șansă – adaugă la muzică și câteva sfaturi:

-          Mișcă-te în permanență, nu sta pe loc – ele (cotoarbele) sunt statice și te așteaptă acolo, undeva – trebuie doar să ai încredere în farmecul tău de om dat cu gel, pensat, ras (pe cap), etc., etc.

-          Dacă până la 1 noaptea nu ai agățat nimic – nu sta până la 5 dimineața – mergi în club sau acasă – mai bine acasă – în club mai iei și bătaie de la frații tăi și vei avea psihicul mult mai labil decât înainte – du-te acasă - și mâine mai este o zi.

-          Fă-ți prieten un fost sau actual puscăriaș - de preferință violator - și comunică tuturor noua ta achiziție în materie de amici – ca să realizezi acest obiectiv, ca să ți-l apropii de tine în sensul platonic, evident, trimite-i țigări și reviste până când iese de după gratii – o sa-ți rămână recunoscător și chiar poți obține de la el o scrisoare de recomandare pentru frații tăi care nu te cred încă.

-          Dacă a dat norocul peste tine (și va da – ești norocos, știi asta, nu?!) și ai agățat cu textele tale o tânără cu păr bălai, cu nume predestinat Petronela, Elveția, Gigika, etc., nu plăti tu sucul la terasă – o să-ți creeze o stare de disconfort psihic absolut inuman – las-o pe ea să plătească tot și dacă totuși observi urme de îndoială în gesturile ei, propune-i (în cel mai rău caz) să plătiți nemțește.

-          Conversația trebuie să lase impresia unui tip cult (adică un tip citit, manierat, romantic, descurcăreț și isteț) dar modern. Nu pica în plasă .Dacă întâmplător va veni vorba de ultima carte pe care ai citit-o, afișează zâmbetul tâmp în colțul gurii, zâmbetul tău de șmecher irecuperabil și explică-i omenește că tu citești numai reviste și numai dacă au poze. Poți să fii sincer până la capăt (sinceritatea o va cuceri și mai mult) și să-i spui că tu nu prea știi să citești – mai mult să... silabisești (cu asta o vei da gata – veți descoperi un prim punct comun - și te asigur că vor urma și altele aceeași direcție ca cea anterioară).

-          Dacă nu a dat norocul peste tine, ci pur și simplu te-a izbit ghinionul în plin, nici o cotoarbă nu a căzut pradă avansurilor tale, atunci resemnează-te – mergi (de data asta normal) acasă – apucă-te de făcut altceva – nu e și nu va fi niciodată genul tău de cultură. Citește-l pe Eminescu, învață-l pe Eliade, ascultă-l pe Ciprian Porumbescu și lista continuă. Sună-mă, eventual.

Am scris acestea ca pe un semnal de alarmă, tras din multe locuri ale țării, ca un clopot care să aducă înapoi, prin puterea unui zâmbet,  înțelepciunea cea de pe urmă a neamului românesc, prăduit de toți neghiobii, netoții, de toate fosilele cu chip deformat de cercei și tatuaje,  care au caracter de reprezentativitate prin bani, prin forță și prin toate lucrurile și faptele care nu ne reprezintă ca nație. 

Incultura, prostul gust, demența socială în care ne scăldăm a luat locul valorilor noastre – l-au răstignit pe Caragiale și pe Eminescu cu glume bolnave și insipide, l-au anulat pe Ciprian Porumbescu, pe George Enescu cu manele și cu mesaje sociale răstite în microafoane de drogați și analfabeți; Brâncuși nu mai există decât într-un Târgu-Jiu uitat definitiv. Copiii noștri nu știu ce înseamnă Miorița și Meșterul Manole, nu sunt învățați despre Emil Cioran, despre Petre Țuțea, despre Vasile Alecsandri, despre Mircea Eliade, despre toți cei care au făcut ani grei de torturi în pușcăriile comuniste de la Pitești, de la Jilava și de la Aiud, despre Ștefan cel Mare, despre Mihai Viteazu, despre Iancu Jianu, despre Horea, despre Cloșca și despre Crișan – se învață despre Andreea Esca și Tatulici, despre cronicari sportivi contemporani bâlbâiți, prezentatori meteo și despre politicieni ratați. 

Ne-am uitat trecutul prieteni, ne-am întors fața de la Decebal, de la sângele martirilor, de la istoria noastră adevărată. Suntem învățați să privim înainte spre un viitor cosmopolit cu termopane și mașini cu mulți cai putere, spre vile imense și spre averi bancare. Suntem învățați să muncim de dimineață până seara ca să uităm cine suntem cu adevărat, ca să nu avem timp de amintiri și de conștiință, să nu putem vorbi decât în limbajul de lemn al multi-naționalelor sau în limbajul de cartier al maneliștilor care au pus stăpânirea pe țara asta frumoasă și bună, ca să uităm să iubim, ca să uităm să renaștem. 

Jignim prin atitudine tot ceea ce este mai frumos – poezia, dragostea, muzica noastră – toate legate de spiritul românesc. Jignim și nu ne este rușine de bătrâni, de copii, de istorie, de martiri și de toți cei care au construit ceva în țara asta și nu s-au lăsat călcați în picioare nici în războaie, nici în temnițe, nici în fața călăilor. Și noi? Avem dreptul să ne apărăm – să o facem!. Nu vă lăsați speriați de o șleahtă în pijamale care nu-și cunoaște originile. Nu vă lăsați călcați în picioare de falsele valori, de scursuri, de „fonfi și flecari”, de alchimiști ai noii lumi de consum, de corporații și de infernul bancar. Să luptăm cu ei pentru că avem cel mai bun aliat – Istoria Neamului Românesc!

Treisprezece ani de închisoare... Aveam doar o hăinuţă de puşcăriaş. Ne dădeau o zeamă chioară şi mămăligă friptă. M-au bătut... M-au arestat acasă. Nici nu ţin minte anul... Când m-au anchetat am leşinat din bătaie. Iacătă că n-am murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost după aceea la Jilava, la Ocnele Mari şi pe urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sunt aici. De multe ori îmi doream să mor. Am avut mereu laşitatea de-a nu avea curajul să mă sinucid. Din motive religioase... Treisprezece ani! Nu pot să povestesc tot ce-am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român spunându-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozităţi. (PETRE ȚUȚEA)

PASS

DESPRE FERICIRE

O să încep cu o concluzie: Fericirea este una dintre valorile esențiale ale vieții, iar pentru a o atinge este nevoie întotdeauna de curaj. Fericirea se poate compune dintr-o sumedenie de valori ale fiecăruia dintre noi, valori pe care ni le-am însușit de-a lungul vieții. Nu am criticat niciodată oamenii pentru un alt set de valori diferit de valorile mele – este setul lor de valori și motivația existenței acestor valori nu îmi stă în putere să o judec, nici măcar dintr-o perspectivă obiectivă. Până nu demult nu credeam că există fericire... credeam că există forme iluzorii, imagini false, cioburi de sticlă frumos colorate, care în reflexia luminii pot apărea sub forme de diamante. Nu spun că aceste forme de falsă fericire nu ar exista – dimpotrivă, sunt majoritare... Și totuși, fericirea reală, adevărată există – dar trebuie să ai curajul de a o accepta în forma care ți se prezintă și nu în forma în care crezi tu că ar trebui să fie. Paradoxul fericirii este transpunerea din materie în imaterial, din realitate în imaginatie, din multiple valori într-una singură și invers; fericirea este o oglindă a propriei noastre ființe și a simțămintelor care ne redefinesc, care ne transpun în alte dimensiuni – stă doar în puterea noastră de a ne vedea acolo, în acele noi forme și sentimente. Gabriel Liiceanu scrie foarte frumos în „Ușa Interzisă”: (...) Fericirea e de aceea capacitatea de a te iubi în faţa ta, de a te iubi nu sub chipul celui care ai fost, ci al celui care urmează să fii.

A îmbrățișa fericirea, înseamnă a o accepta cu toate ramurile ei, cu toate acele valori proprii din care ea s-a format. Fericirea ți se înfățișează – ca să o poți atinge, pentru a o trăi, e nevoie să treci peste obstacolele, peste probele prin care ea te pune la încercare – așa înțelege fericirea să  te cunoască  -te supune probelor, testelor, deciziilor intuitive, deciziilor bazate pe inimă, pe suflet, alegerilor pe care le faci în numele vieții. E ca și cum ți-ar zâmbi cu subînțeles.. Iata-mă, acum să te văd de ce ești în stare pentru a mă avea!. Pot merge până într’acolo încât să scriu că intensitatea fericirii stă în dificultatea acelor obstacole - este un sentiment pământean, de reușită, de voință, de farmecul provocării. Cine pică în plasă delăsării, cine cedează în fața obstacolelor pe care fericirea i le aduce nu doar ca încercare, ci și ca experiență de viață, va fi un nefericit prin definiție sau în cel mai fericit caz (am folosit aproape un oximoron), va trăi cu iluzia fericirii, cu acele ciobulețe frumos colorate. 

Fericirea nu stă. Fericirea nu așteaptă pe nimeni. Fericirea nu are timp. Ea vine și pleacă. De-asta pierdem în viață enorm – așteptând o altă fericire, care s-ar putea să nu mai vină niciodată; speranța însă, ne consolează. Noi însă avem timp, trăim pe axa lui... – așteptarea se poate transforma în disperare, în deziluzie, în amărăciune, în pustiu sufletesc.

Când din fericire facem podul dorințelor, valorilor și sentimentelor noastre peste viață, atunci suntem împliniți. Dacă acel pod este construit pe pilonii fericirilor altora, fericiri asupra cărora nu avem nici un control (deși ne place să credem că avem), atunci trebuie să revizuim viața – undeva pe parcurs am greșit.. e bine să începem cu încrederea în propria noastră inimă.

Multe persoane se tem de fericire. Pentru ca astfel de persoane să fie fericite în viaţă înseamnă să schimbe multe din obiceiurile lor – să-şi piardă simţul identităţii lor. Deseori avem rezerve faţă de lucrurile bune care ni se întâmplă.

Gândim: ”Mai bine să nu bem din cupa fericirii pentru că atunci cînd va fi goală vom suferi cumplit”

Din cauza acestei frici de a ne micşora nu reuşim să creştem.

Din cauza fricii de plâns nu avem curaj să râdem. (Paulo Coelho, Maktub)

Nu pot spune că am atins fericirea încă, dar pot vorbi din poziția unui luptător care se bate cu obstacolele pentru a ajunge la ea. 

- Nu vă fie teamă să mergeți spre fericire când vi se arată – totul este trecător, dar pentru fericirea pe care am lasat-o să treacă pe lângă noi ne va părea cel mai rău...

- Fericirea este a voastră, a nimănui altcuiva – faceți să rămână așa.

- Când vă este greu zâmbiți în fața greutății – zâmbetul poate dărâma munți de obstacole și poate contura fericirea în cel mai frumos chip.

- Pentru a ajunge la fericire, gândiți cu inima – rațiunea nu are ce căuta în ecuația fericirii adevărate.

- Desprindeți-vă de lucrurile false din viață, de principii sociale, de inhibări, de restricții, de pământean – nu veți putea atinge universul având totuși picioarele pe pământ.

- Vorbiți despre lucrurile frumoase care vi se întâmplă, nu le ascundeți în voi pentru că fericirea nu caută obscuritatea

- Iubiți cu tot sufletul, gândiți cu toată inima, zâmbiți cu tot spiritul și veți putea trăi fericirea adevărată.

Un foarte bun prieten m-a întrebat:

-Bă, tu o iubești sincer?

-Da, i-am răspuns fără să stau pe gânduri.

-Booon... Dar ea, te iubește pe tine?

-Cred că da, am spus așa... cu trei prune în gură, evident necoapte.

-Bă, aici nu merge cu d-astea... știi sau nu știi...?!

 

Am analizat rapid viața mea (prin filtrul gesturilor ei) din ultimele două luni și am răspuns răspicat:

-DA! – eram curios să aflu ce sfaturi îmi va da în urma acestei fabuloase dezvăluiri.

–Mda... e clar – un caz cronic; toate cazurile cronice sunt rafistolite, prietene! Toate, fără excepție!

-Asta e concluzia, zic, dar m-ar interesa mai mult ce e de făcut: Să aștept? Să continui (și dacă da, până când?)? Să pun punct? Alte variante nu văd...

După ce a gâlgâit scurt în receptor 3 tone de apă (pesemne, gândurile profunde provoacă inevitabil o sete nebună), mi se răspunde:

-Întotdeauna trebuie să lupți pentru fericirea ta, pentru dragostea ta, până la capat, până ai epuizat toate încercările, până când ea a spus de cel puțin 5 ori un NU hotarât. 

Am zâmbit – pentru că ceea ce mi-a spus îmi dădea încredere. Tocmai citeam “Manualul Războinicului Luminii” (Paulo Coelho) si mi-am adus aminte de ultimul pasaj :  ”(…)  e nevoie de un strop de nebunie ca sa faci pasul urmator. Razboinicul foloseste un strop de nebunie. Pentru ca - in razboi si in dragoste - nu se poate prevedea totul.”

-O să regreți dacă renunți, mi-a spus amicul... 

Am inghițit în sec, știind că o continuare s-ar putea finaliza în două moduri: fie printr-o fericire extremă, fie printr-o cădere de sus, de foarte sus, pe un loc extrem de dureros.. 

-Deci, să continui, am concluzionat eu... dar până când? Care este termenul limită?

-Pai eu de unde să știu? Ce-s eu? Mafalda? Până în pânzele albe, dacă trebuie.. !

Iar am înghițit în sec.. Suna așa de departe până-n pânzele albe, încât am avut un moment în care m-am simțit demoralizat total, lipsit de șansă și absolut incapabil să continui până acolo... De ce s-a inventat expresia asta care duce cu gândul în primul rând la departare și care, dacă nu ești marinar încercat, te destabilizează emoțional? 

-Bă, de ce nu mai spui nimic?

-Mă gândeam, zic!

-La ce să te gândești? Păi crezi, că dacă stai ca statuia aia de la Cernavoda și nu treci la fapte se rezolvă ceva? Nu! Pune mâna și...

L-am întrerupt și am zâmbit...

- Mă gândesc la fericire, prietene, la fericire.

PASS

DESPRE MILOSTENIE

Între pereți impersonali, de piatră,

Stau mâini împreunate la pervaz…

Se roagă, se-ncălzesc sau doar așteaptă

Amprenta altei clipe pe obraz.

Căci nici un orologiu sau clepsidră,

Nici un medicament sau elixir,

Nimic nu reușește să cuprindă

Răsfrângerea secundelor în șir.

Ei au ajuns bătrâni peste voință,

Privindu-ne din prag cu ochii goi.

Să dezlegăm din suflete căință,

Să îi iubim! Bătrâni vom fi și noi.

Iar dacă i-am vedea și i-am cunoaște,

Umilii noștri, buni și triști părinți,

Am plânge înmiit în zi de Paște

Cu ochii îndreptați spre ei și Sfinți.

D.P.

Mergând spre Sfânta Biserică, ai fost întâmpinat de un om sărac şi gol care tremura de frig, iar tu, fericite, dezbrăcându-ţi o haină, ai dat-o celui sărac voind a ispiti dacă Dumnezeu iţi va răsplăti însutit după făgăduinţă, pentru care îţi cântăm: Bucură-te, că văzând pe cel gol nu ai pregetat a te dezbrăca şi a acoperi goliciunea lui, Bucură-te, că acestea le faceai pentru a ispiti şi pentru a te convinge că Cel arătat în vis nu era înşelăciune, Bucură-te, că mai mergând puţin drum te-a întâmpinat un om cu haine albe, Bucură-te, că acesta ţi-a întins o pungă cu galbeni, Bucură-te, căci luându-i, ai pornit spre Biserică, Bucură-te, că apoi mustrându-te conştiinta, te-ai întors să dai banii acelui om, Bucură-te, că întorcându-te nu l-ai mai aflat, Bucură-te, că întrebând de el, toţi ziceau că nu l-au văzut, Bucură-te, că atunci ţi-ai dat seama că cele arătate în vis au fost adevărate, Bucură-te, că pentru a face milostenie, te sârguieşti foarte, Bucură-te, că pe cei zgârciâţi mereu îi mustrai, Bucură-te, că pe toţi spre milă îi îndemnai Bucură-te Sfinte Ioane, mult milostive Parinte! (Acatistul Sfantului Ioan cel Milostiv)

Voi începe, prieteni, cu puţinele mele cuvinte pe care limba şi mintea mi le consacră să definesc milostenia, pentru ca la sfârşitul acestei planşe să o putem recunoaşte nu doar ca simplu cuvânt de dicţionar, ci ca simbol creştin.

Milostenia este ceea ce se află dincolo de spirit, înrădăcinat în noi, parte din divin şi culegătoare de roade spirituale. Milostenia este liantul care îl leagă pe om de om şi transcede astfel de la spirit la făptură, prin gest – milostenia nu se poate face doar cu gândul, ci întru’ gând bun prin faptă sau cuvânt.

Milostivi fiind, parcurgem o etapă spirituală elevată, reuşind prin divinul din noi să ne mântuim, să ne curăţim de rău, de păcăt, de trufie, de amarul lumesc nesfârşit. Milostenia trebuie să nu aibă convergenţă cu bogăţia, cu averea – milostiv trebuie să fie şi cel bogat şi cel sărac deopotrivă. O mână întinsă la nevoie valorează negreşit infinit mai mult decât cateva kilograme de aur sau milioane de euro. Milostenia, spunea Hristos, foloseşte mai mult celui care o face decât celui care o primeşte. Darul adus la templu de o vaduvă săracă ce a aruncat în cutie doi bani a fost mai bine primit decât mulţimea de bani pe care au dat-o cei bogaţi deoarece „ toţi au aruncat din prisosul lor, pe când ea din saracia ei a aruncat tot ce avea, toata avuţia ei“, scriu Mucenicii.

Sfântul Ioan Gură de Aur, în Cuvântul la Duminica a 21-a dupa Rusalii face lumină asupra entităţilor noastre prin prisma averii : sarac este cel însetat de a avea multe, iar bogat este cel care se multumeşte cu puţin.

Sfantul Ioan Casian, în Cele opt gânduri ale răutăţii, vorbind despre patima iubirii de arginti, spune : “mai bine este a da decât a lua”.

Sfântul Simeon Noul Teolog îi condiţionează pe bogaţii care vor să îl urmeze,  să îşi lepede averea, iar celor săraci le spune să stăruiască în răbdare.

Sunt numai câteva exemple din Biblie care ne îndeamnă la asceză creştină prin milă. Fac referire la mila creştină adică la într-ajutorare dar şi la iubire, iertare, înţelegere în faţa greşelii, la OMENIE într-un cuvânt, Omenia reprezentând transcendenţa milei divine în omul creştin. Citeam de curând o carte scrisă de către Dan Puric în care se supuneau logicii şi sufletului nostru o serie de fapte martirice ale celor care au suferit în puşcăriile comuniste, suferinţă absurdă privită de către scriitor din perspectiva înnobilării Dumnezeieşti a acestui neam. Îmi permit să completez cele scrise de către Dan Puric cu caracterul milostiv pe care l-au  arătat aceşti martiri faţă de torţionari, faţă de călăi, faţă de inumanitate – nu i-au înjurat, nu i-au ponegrit, nu i-au scuipat, nu au folosit mijloacele nefireşti şi neomeneşti, ci au fost solii omeniei – au răspuns la inuman cu milă, iertând. Iată că milostenia capătă nuanţe absolute, de esenţă spirituală şi transcedentală. Milostenia are formulele sale construite de către om pentru a se apăra sau pentru a-şi pune o mască. Mila nu are un sinonim literar, mila este unică în orice raport. Caritatea spre exemplu face parte din filosofia materialistă – nu cuprinde iertarea.  Spunea François de la Rochefoucauld Clemenţa este, aparent, o varietate a milei. În realitate, ea se practică uneori din vanitate, alteori din lene, adeseori din frică, şi aproape întotdeauna din toate aceste trei motive laolaltă. Iisus a fost milos când a cerut Tatălui milă pentru călăii lui : « Tată, Iartă-i că nu ştiu ce fac » şi atunci, când a rostit această frază, ne-a mântuit pe toţi.

Putem face deci o paralelă a milosteniei între istoria acestui neam şi cartea sfântă – cele două istorii sunt presărate cu exemple de milostenie – nu bogăţia strânsă la chimir ne va aduce mai aproape de cer şi nu podoabele, crucile de aur masiv, icoanele sculptate în platină şi purtate la gât ne vor călăuzi spiritul, ci înfrăţirea cu ceilalţi, omenia faţă de aproapele nostru – omul, animalul, planta, piatra de pe drum care trebuie şlefuită cu mână creştină, abordând-o cu milă şi înţelepciune.

Există o învăţătură Dumnezeiască, interpretată de cele mai multe ori greşit – « Fericiţi cei săraci, cu Duhul », spune învăţătura şi este piatra de temelie a milosteniei şi a mântuirii –  aceste cuvinte nu fac nici pe departe referire la cei săraci cu duhul, adică la cei fără judecată, fără discernamânt, la cei care nu cunosc şi trăiesc în întunericul neştiinţei, ci la cei săraci cu adevărat, care rămân fericiţi având Duhul în ei « căci a lor va fi Împărăţia Cerurilor », spune mai departe Biblia - aceştia sunt mai bogaţi înmiit având alături de ei Duhul Sfânt, decât cei care poartă măşti de credincioşi sau de păstrători ai Tainelor Sfinte.

Spunea Părintele Arsenie Papacioc, unul dintre marii creştini ai lumii noastre, făcând referire la iluminarea spirituală a neamului întreg prin milostenie :  Unde ne merge bine, acolo nu sporim. Unde-i mai greu, acolo te curăţeşti mai sigur. Acolo unde nu eşti cioplit, eşti necioplit . Sfântul Apostol Pavel se bucura de slăbiciunile lui, de strâmtorări, de nevoi şi trebuinţe pentru că Domnul i-a zis: “Puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune”.

  Şi oare nu avem noi un cult al milosteniei ? Nu este cântat acest cult în baladele şi doinele noastre, nu le este povestit copiilor în poveştile româneşti, nescrise poate multe dintre ele ? Nu simţim nevoia de a fi milostivi, atunci când un semen de-al nostru ne cere ajutorul şi dacă nu i-l putem da nu simţim o povară ce ne apasă pe umeri, nu din pricina neputinţei, ci din pricina lucrurilor lumeşti la care suntem subjugaţi fără voia noastră ? Aceste întrebări, retorice dealtfel, transpun milostenia în fiinţa noastră – ştim că o avem, ne naştem cu ea, pentru că face parte din Harul Ceresc, Har ce ne înzestrează pe toţi de la naştere cu Taina Mântuirii. Şi dacă totuşi nu simţim în noi acest Har nu însemnă că l-am pierdut – Nu îl putem pierde – el se află acolo, trebuie doar să îl căutăm în cotloanele sufletului nostru, ca pe o lumină.

Iată, drept pildă, mila aratată de ciobanul molovean din Mioriţa celor 2 călăi ai săi – nu îi condamnă, nu îi judecă, ba mai mult, îşi acceptă soarta cu o milă rostită testamentar până la lacrimă, rugându-i să îl îngroape creştineşte după ce îşi vor fi terminat „treaba”, alături de cele mai dragi şi însemnate lucruri din viaţa lui. Ciobanul, omul încreştinat, arată milă în faţa vieţii care este trecătoare şi în faţa sorţii care este neclintită; milostenie faţă de propria mamă pe care nu vrea să o îndurerezeze cu moartea sa, ci să o bucure cu viziunea asupra renaşterii sale prin căsătorie. În câteva versuri, avem parte de un exemplu al milosteniei absolut, de o firească şi tainică creştinătate a omului.

Spuneam că milostenia este o Taină ascunsă în noi de la naştere, inspirat fiind de un citat din Biblie : … când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii… când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta sa fie într-ascuns şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie… Iată cum milostenia se defineşte ca Taină prin însăşi esenţa ei – fapta de milostenie vine dintr-o Taină şi trebuie să rămână o taină între tine şi divinitate – parcursul mântuirii consistă în păstrarea secretului – divulgarea lui din trufie, destramă inevitabil această frumoasă piramidă a mântuirii noastre.

Dizolvarea barierei principiale dintre noi şi ceilalţi prin milă creştină, conferă sufletului nostru mântuire prin jertfă spre binele celuilalt ; aici, în creştinism, milostenia capătă forma ascetică prin non-definiţie – taina nu se poate defini, aşa cum am încercat eu la începutul acestei planşe - iată greşeala voită la care vă rog să cugetaţi!

Nu certa pe cel batjocoritor ca sa nu te urasca; dojeneste pe cel intelept, si el te va iubi. Da sfat celui inţelept, si el se va face si mai intelept; invata pe cel drept, si el isi va spori stiinţa lui. Inceputul intelepciunii este frica de Dumnezeu si priceperea este stiinta Celui Sfant. Caci prin Domnul se vor inmulti zilele tale si se vor adsuga tie ani de viata.”

            Necondiţionat suntem îndăruiţi cu divin. Mergeţi, deci, Cu Pacea în inimă şi Lumina în  suflet şi fiţi milostivi celor asemeni vouă, vieţilor voastre, sorţilor hărăzite şi aduceţi piatra la forma cubică a existenţei!

Am scris acestea pentru Centrul de Îngrijire și Asistență Sociala Slobozia. Centrul are în grijă peste 100 de persoane cu dizabilități psihice și motorii, majoritatea bătrâni. Dacă veți putea ajuta acest Centru de Îngrijire în orice fel, vă rog să o faceți. Telefonul de contact al D.G.A.S.P.C. Ialomița - Centrul de Îngrijire și Asistență Slobozia pe care eu îl am este 0243/233020. Adresa Centrului : str.Lacului, nr.6, jud.Ialomița, Romania.

PASS