DESPRE FERICIRE

O să încep cu o concluzie: Fericirea este una dintre valorile esențiale ale vieții, iar pentru a o atinge este nevoie întotdeauna de curaj. Fericirea se poate compune dintr-o sumedenie de valori ale fiecăruia dintre noi, valori pe care ni le-am însușit de-a lungul vieții. Nu am criticat niciodată oamenii pentru un alt set de valori diferit de valorile mele – este setul lor de valori și motivația existenței acestor valori nu îmi stă în putere să o judec, nici măcar dintr-o perspectivă obiectivă. Până nu demult nu credeam că există fericire... credeam că există forme iluzorii, imagini false, cioburi de sticlă frumos colorate, care în reflexia luminii pot apărea sub forme de diamante. Nu spun că aceste forme de falsă fericire nu ar exista – dimpotrivă, sunt majoritare... Și totuși, fericirea reală, adevărată există – dar trebuie să ai curajul de a o accepta în forma care ți se prezintă și nu în forma în care crezi tu că ar trebui să fie. Paradoxul fericirii este transpunerea din materie în imaterial, din realitate în imaginatie, din multiple valori într-una singură și invers; fericirea este o oglindă a propriei noastre ființe și a simțămintelor care ne redefinesc, care ne transpun în alte dimensiuni – stă doar în puterea noastră de a ne vedea acolo, în acele noi forme și sentimente. Gabriel Liiceanu scrie foarte frumos în „Ușa Interzisă”: (...) Fericirea e de aceea capacitatea de a te iubi în faţa ta, de a te iubi nu sub chipul celui care ai fost, ci al celui care urmează să fii.

A îmbrățișa fericirea, înseamnă a o accepta cu toate ramurile ei, cu toate acele valori proprii din care ea s-a format. Fericirea ți se înfățișează – ca să o poți atinge, pentru a o trăi, e nevoie să treci peste obstacolele, peste probele prin care ea te pune la încercare – așa înțelege fericirea să  te cunoască  -te supune probelor, testelor, deciziilor intuitive, deciziilor bazate pe inimă, pe suflet, alegerilor pe care le faci în numele vieții. E ca și cum ți-ar zâmbi cu subînțeles.. Iata-mă, acum să te văd de ce ești în stare pentru a mă avea!. Pot merge până într’acolo încât să scriu că intensitatea fericirii stă în dificultatea acelor obstacole - este un sentiment pământean, de reușită, de voință, de farmecul provocării. Cine pică în plasă delăsării, cine cedează în fața obstacolelor pe care fericirea i le aduce nu doar ca încercare, ci și ca experiență de viață, va fi un nefericit prin definiție sau în cel mai fericit caz (am folosit aproape un oximoron), va trăi cu iluzia fericirii, cu acele ciobulețe frumos colorate. 

Fericirea nu stă. Fericirea nu așteaptă pe nimeni. Fericirea nu are timp. Ea vine și pleacă. De-asta pierdem în viață enorm – așteptând o altă fericire, care s-ar putea să nu mai vină niciodată; speranța însă, ne consolează. Noi însă avem timp, trăim pe axa lui... – așteptarea se poate transforma în disperare, în deziluzie, în amărăciune, în pustiu sufletesc.

Când din fericire facem podul dorințelor, valorilor și sentimentelor noastre peste viață, atunci suntem împliniți. Dacă acel pod este construit pe pilonii fericirilor altora, fericiri asupra cărora nu avem nici un control (deși ne place să credem că avem), atunci trebuie să revizuim viața – undeva pe parcurs am greșit.. e bine să începem cu încrederea în propria noastră inimă.

Multe persoane se tem de fericire. Pentru ca astfel de persoane să fie fericite în viaţă înseamnă să schimbe multe din obiceiurile lor – să-şi piardă simţul identităţii lor. Deseori avem rezerve faţă de lucrurile bune care ni se întâmplă.

Gândim: ”Mai bine să nu bem din cupa fericirii pentru că atunci cînd va fi goală vom suferi cumplit”

Din cauza acestei frici de a ne micşora nu reuşim să creştem.

Din cauza fricii de plâns nu avem curaj să râdem. (Paulo Coelho, Maktub)

Nu pot spune că am atins fericirea încă, dar pot vorbi din poziția unui luptător care se bate cu obstacolele pentru a ajunge la ea. 

- Nu vă fie teamă să mergeți spre fericire când vi se arată – totul este trecător, dar pentru fericirea pe care am lasat-o să treacă pe lângă noi ne va părea cel mai rău...

- Fericirea este a voastră, a nimănui altcuiva – faceți să rămână așa.

- Când vă este greu zâmbiți în fața greutății – zâmbetul poate dărâma munți de obstacole și poate contura fericirea în cel mai frumos chip.

- Pentru a ajunge la fericire, gândiți cu inima – rațiunea nu are ce căuta în ecuația fericirii adevărate.

- Desprindeți-vă de lucrurile false din viață, de principii sociale, de inhibări, de restricții, de pământean – nu veți putea atinge universul având totuși picioarele pe pământ.

- Vorbiți despre lucrurile frumoase care vi se întâmplă, nu le ascundeți în voi pentru că fericirea nu caută obscuritatea

- Iubiți cu tot sufletul, gândiți cu toată inima, zâmbiți cu tot spiritul și veți putea trăi fericirea adevărată.

Un foarte bun prieten m-a întrebat:

-Bă, tu o iubești sincer?

-Da, i-am răspuns fără să stau pe gânduri.

-Booon... Dar ea, te iubește pe tine?

-Cred că da, am spus așa... cu trei prune în gură, evident necoapte.

-Bă, aici nu merge cu d-astea... știi sau nu știi...?!

 

Am analizat rapid viața mea (prin filtrul gesturilor ei) din ultimele două luni și am răspuns răspicat:

-DA! – eram curios să aflu ce sfaturi îmi va da în urma acestei fabuloase dezvăluiri.

–Mda... e clar – un caz cronic; toate cazurile cronice sunt rafistolite, prietene! Toate, fără excepție!

-Asta e concluzia, zic, dar m-ar interesa mai mult ce e de făcut: Să aștept? Să continui (și dacă da, până când?)? Să pun punct? Alte variante nu văd...

După ce a gâlgâit scurt în receptor 3 tone de apă (pesemne, gândurile profunde provoacă inevitabil o sete nebună), mi se răspunde:

-Întotdeauna trebuie să lupți pentru fericirea ta, pentru dragostea ta, până la capat, până ai epuizat toate încercările, până când ea a spus de cel puțin 5 ori un NU hotarât. 

Am zâmbit – pentru că ceea ce mi-a spus îmi dădea încredere. Tocmai citeam “Manualul Războinicului Luminii” (Paulo Coelho) si mi-am adus aminte de ultimul pasaj :  ”(…)  e nevoie de un strop de nebunie ca sa faci pasul urmator. Razboinicul foloseste un strop de nebunie. Pentru ca - in razboi si in dragoste - nu se poate prevedea totul.”

-O să regreți dacă renunți, mi-a spus amicul... 

Am inghițit în sec, știind că o continuare s-ar putea finaliza în două moduri: fie printr-o fericire extremă, fie printr-o cădere de sus, de foarte sus, pe un loc extrem de dureros.. 

-Deci, să continui, am concluzionat eu... dar până când? Care este termenul limită?

-Pai eu de unde să știu? Ce-s eu? Mafalda? Până în pânzele albe, dacă trebuie.. !

Iar am înghițit în sec.. Suna așa de departe până-n pânzele albe, încât am avut un moment în care m-am simțit demoralizat total, lipsit de șansă și absolut incapabil să continui până acolo... De ce s-a inventat expresia asta care duce cu gândul în primul rând la departare și care, dacă nu ești marinar încercat, te destabilizează emoțional? 

-Bă, de ce nu mai spui nimic?

-Mă gândeam, zic!

-La ce să te gândești? Păi crezi, că dacă stai ca statuia aia de la Cernavoda și nu treci la fapte se rezolvă ceva? Nu! Pune mâna și...

L-am întrerupt și am zâmbit...

- Mă gândesc la fericire, prietene, la fericire.

PASS